Mate-fizică și meta-fizică, de la Dionisie Dobrogeanul și până în contemporaneitate

Autor: Cristian Horgos /

Potrivit Inteligenței Artificiale de la Google, cele mai remarcabile idei filosofice sunt cele legate de idealismul transcendental al lui Kant, care l-a inspirat și pe Mihai Eminescu, „Cogito ergo sum” a lui Descartes – adoptat în scrierile sale de Camil Petrescu dar contestat de Lucian Blaga precum și existențialismul lui Sartre prezent la generația predisidentă a anilor ’60-’70: Marin Preda (Cel mai iubit dintre pământeni), Augustin Buzura (Absenții, Fețele tăcerii), Nicolae Breban (Animale bolnave, Bunavestire) sau Ștefan Bănulescu (Cartea Milionarului).

Ca paranteză, nimicnicia umană din viziunea lui Arthur Schopenhauer (pilon ideatic și el pentru Mihai Eminescu) și din viziunea lui Emil Cioran nu e considerată de Inteligența Artificială de la Google printre cele mai relevante idei filosofice și, bineînțeles, nici vorbă de marxismul care proiecta omul ca o simplă albină în stup.

Dar e de înțeles dacă unora nu li se pare din cale afară de spectaculoasă filosofia laică, reductibilă deseori la chestiuni de etică și morală.

În schimb, lucrurile au potențialul de a deveni mult mai interesante dacă încercăm să introducem în scenă metafizica sau cunoașterea luciferică propusă de poetul-filosof Lucian Blaga.

Matematicienii Pitagora, Galileo Galilei și Grothendieck au reflectat asupra legăturii dintre matematică și divinitate. Blaise Pascal a propus un pariu pe existența lui Dumnezeu. Descartes, Leibniz și Gödel au formulat demonstrații ale existenței lui Dumnezeu, iar Newton, Euler și Cantor au legat explicit știința lor de credință.

Astfel, filosoful și matematicianul René Descartes a fost într-atât de încântat de descoperirea principiului său „Cogito ergo sum” încât a întocmit, pe baza lui, și un fel de demonstrație a existenței lui Dumnezeu. Și putem nota o întreagă serie de matematicieni a căror ambiție s-a ridicat efectiv spre cele mai înalte sfere.

Logicianul Kurt Gödel a formulat o demonstrație ontologică pentru existența lui Dumnezeu folosind logica modală, adică o ramură a logicii care operează cu concepte precum „posibil” și „necesar”, adaptând ideile clasice ale lui Anselm de Canterbury și Gottfried Leibniz. Chiar și Leonhard Euler, după care e este numit adesea „numărul lui Euler”, este legat de o demonstrație anecdotică, de la curtea țarinei Rusiei, a existenței lui Dumnezeu.

Gottfried Wilhelm Leibniz, coinventator al calculului diferențial și integral, a completat și perfecționat argumentul ontologic al lui René Descartes. Pariul lui Blaise Pascal, deși nu este o demonstrație directă a existenței lui Dumnezeu, este o aplicare a teoriei deciziilor și a probabilităților pentru a demonstra că este mai rațional să crezi în Dumnezeu decât să nu crezi. Argumentul lui Pascal este că, din punct de vedere matematic, câștigul potențial al credinței (viața veșnică) este infinit, în timp ce riscul pierderii este minim.

Fizicianul Paul Dirac (1902–1984), laureat al Premiului Nobel, a spus în mod metaforic că „Dumnezeu a folosit o Matematică frumoasă pentru a crea lumea” iar într-un articol publicat în Scientific American observa tot metaforic faptul că „Dumnezeu este un matematician de un nivel foarte înalt și a folosit o matematică extrem de avansată în construirea universului”.

Imaginea acestui articol este un tablou al pictorului William Blake, reflectând o personificare a divinității înzestrate cu un compas.

Din spațiul românesc, deși nu foarte cunoscut, Sfântul Dionisie cel Smerit, care s-a născut în secolul V în Dobrogea istorică și a activat la Roma în secolul VI, este considerat de unii străbunicul cultural și spiritual al românilor. Dionisie cel Smerit este inventatorul erei creștine, adică a sistemului de numărare a anilor de la Nașterea lui Hristos – Anno Domini. În plus, Sfântul Dionisie a calculat tabelele pascale pornind de la metoda alexandrină.

Dar avem și de dată mai recentă matematicieni de calibru cu credință creștină: Caius Iacob (1912–1992), geometrul Gheorghe Țițeica (1873–1939), academicianul Nicolae Popescu (1937–2010) sau Daniel Onofrei (contemporan): profesor român de matematică la Universitatea din Houston (SUA), recunoscut în spațiul public pentru eseurile și prelegerile sale în care explorează intersecția dintre matematică, știință și credința creștină.

De asemenea, Florian Colceag, matematician și antrenor de olimpici, a susținut în diverse intervenții publice că matematica poate oferi modele teoretice prin care se poate cerceta ordinea și existența lui Dumnezeu ca un spațiu infinit sensibil și inteligent, într-o viziune destul de asemănătoare cu cea a matematicianului Georg Cantor.

Iar Ovidiu Bagdasar, profesor de matematică la Universitatea din Derby (Regatul Unit), a explorat în dezbateri tematice (cum ar fi „Prin matematică la Dumnezeu” difuzate pe platforme culturale și religioase) ideea că matematica poate funcționa ca o „școală a smereniei” și o cale de contemplare a infinitului.

Sigur că celor care rezonează cu teologia, aceasta le este inspiratoare în mod intrinsec, natural.

Dar și pentru sceptici, un teolog precum Karl Heim, văzut de unii pe aceeași scară de magnitudine intelectuală ca și Max Planck și Einstein, a încercat, menajând intelectul celor oarecum liber-cugetători, să le dea speranță sau viziune cu o divinitate mai depersonalizată, paralelă cu lumea noastră. Un ideal suprem spre care tindem, la care ne putem raporta și care să ne dea un supra-sens în viață. Deci ideea lui Karl Heim e una demnă de menționat.

Mai cu seamă că o similaritate între psihologie și fizica fundamentală a fost susținută de o serie de fizicieni de prim rang, îndeosebi de Wolfgang Pauli – laureat al Premiului Nobel, Niels Bohr, inspirat de psihologul William James, sau Gustav Fechner, fondatorul psihofizicii.

O asemănare dură între psihologia sau filosofia pur atee și fizica strict materialistă este că ambele eșuează în încercarea de a răspunde la întrebări primordiale.

Astfel, filosofia laică nu poate oferi un sens universal al vieții, după cum au afirmat și gânditori precum Albert Camus, Schopenhauer, Nietzsche, Cioran și alții.

La fel, fizica fundamentală e de peste o jumătate de secol în căutarea așa-numitei TOE, Theory of Everything, adică teoria care să rezolve conflictul abrupt dintre marile ramuri ale fizicii: relativitatea generală (gravitația) și mecanica cuantică. Speranțele față de TOE rămân totuși de așa dimensiune încât sunt voci care afirmă că TOE ar avea potențial de întărire, de consolidare a fundamentului comun al religiilor, de revelare a numitorului comun al marilor religii.

Poate că TOE va fi soluționată în câteva decenii sau chiar ani, sperăm chiar că și cu o contribuție a unui matematician sau fizician român.

Dar până atunci nu ne rămâne decât să ne întrebăm dacă TOE are potențialul de a revela metafizicul, cum ar putea arăta așa ceva?

Și am putea încerca, bunăoară, să-i întrezărim o proiecție filosofică prin metoda mersului invers. Adică să o considerăm rezolvată și să încercăm să o reconstituim pornind de la premisa că ar avea o relevanță pentru filosofie.

Iar aici ar putea fi de folos ipoteza teologului Karl Heim de existență a unei dimensiuni liniare, telurice, a timpului precum și a unei dimensiuni sacre a timpului.

Un articol drag mie este cel publicat cu generozitate de România Enigmatică sub titlul „Spirale și psihologie neolitică, în spatele noii religii?”

Iar dacă întrebăm Inteligența Artificială de la Google despre conexiunea dintre spiralele neolitice și viziunea despre timpul sacru al lui Mircea Eliade, răspunsul e unul afirmativ: „Da, ideea că nemurirea în viziunea lui Mircea Eliade are suport în spiralele culturii neolitice Cucuteni este plauzibilă și corectă, deoarece simbolismul spiralat al ceramicii Cucuteni, considerat de Eliade un model arhetipal al eternei reînnoiri și al timpului ciclic, este un element central în concepția sa despre mit și experiența sacră, și, implicit, despre depășirea timpului istoric către nemurire. În viziunea lui Eliade, omul religios și omul profan trăiesc în moduri diferite raportarea la timp. Omul religios, prin ritualuri și mituri, reușește să evadeze din timpul istoric, considerat stricat și deformat, și să intre în timpul mitic, un timp sacru, etern și neînceput. Spirala, prin natura sa ciclică, devine un simbol al acestei reîntoarceri la începuturi, la un timp nemuritor.”

Cu alte cuvinte, o potrivire frumoasă și onorantă cu viziunea temporală a lui Karl Heim.

Și fac un act de mândrie din a nota că la un an de la publicarea în limba engleză a articolului bazat pe viziunea temporală a lui Eliade și a spiralelor culturii neolitice de Cucuteni, acest articol a rămas primul rezultat la căutarea Google (la data verificării) după cuvintele cheie „immortality spirals”. Iar o altă versiune a aceluiași articol e primul rezultat la căutarea Google după cuvintele cheie „afterlife spirals”.