MEHEDINȚI: Adăpost uman de 12.000 de ani la Cuina Turcului
Cuina Turcului este o mică peșteră situată în masivul Ciucarul Mare din Cazanele Mari ale Dunării, între Moara Dracului și dealul Proluca. Cuvântul „cuină” (cuinie, cuhne) este sinonim cu „cuhnie”, ca și bucătăria principală a unei mănăstiri, sau bucătăria de vară a gospodăriilor țărănești, cămară modestă. Aici se află singurul adăpost în piatră locuit de om din Cheile Porților de Fier. Este cel mai vechi astfel de loc din chei (cele mai multe dintre celelalte fiind din mezolitic, mai degrabă decât paleoliticul târziu) și se află pe malul stâng al Dunării.
Intrarea în această cavitate se situa la aproximativ 8 metri (în jur de 26 de picioare), deasupra nivelului inițial al apei fluviului, înainte de a fi ridicate barajele de la Porțile de Fier. Cele mai vechi date despre locuirea umană a cavității din stâncă „vin” de undeva de la aproximativ 12.600 de ani. Pentru comparație, situl Lepenski Vir de pe malul sârbesc este datat la aproximativ 7.000 î.Hr. Acesta este situat pe malul drept, sau pe malul sudic al Dunării. Singurul loc despre care se poate spune că are o vârstă similară cu cea a Cuinei Turcului este Peștera de la Climente II, la aproximativ 12 m deasupra malului stâng al Dunării, lângă Cuina Turcului, în zona Cazanelor Mari (Veliki Kazan). (CONTINUARE – SURSA)
La Cuina Turcului-Dubova, în Oltenia, s-au descoperit, într-un inventar litic bogat, aşchii din oase, fragmente de coaste şi de corn, toate încrustate – pare-se după un scenariu – s-a descoperit o falangă de ecvideu incizată cu multă grijă. Data la care s-au făcut inciziile, calibrată C14, este stabilită de laborator ca fiind în urmă cu 12. 650 ani. Dezmembrând compoziţia incizată pe falangă, s-au detaşat câteva semne autoritar individualizate. Astfel, a apărut unghiul, sau unghiuri cu laturi paralele, unghiuri opuse la vârf, unghiuri în plan opus, au apărut zigzagul, rombul, perechi repetate ale segmentului de dreaptă, segmente paralele, haşura ş.a. Mai târziu, în spaţiul nostru carpatic, toate semnele acestea aveau încărcătura lor sacră. Aşa se face că unghiul creat în paleolitic a fost emblema zeiţei-pasăre, rombul reprezintă fertilitatea solului, haşura era semnul „apei vieţii” etc. (CONTINUARE – SURSA)
